Amintiţi-vă de acele imagini din ziua de Paşti. […] 45 de ani de despărţire. Am fost cu toţii, în acest răstimp de istorie, bolnavi din lipsă de iubire: nimeni nu ne-a iubit şi n-am avut pe cine iubi. De când nu s-a mai revărsat din noi atâta iubire? Şi când, în istoria noastră, sufletul nostru colectiv, degradat în multe feluri, uscat de suferinţă şi de lipsa speranţei, s-a mai deschis cu atâta disperare şi tandreţe? Mângâiat de sute de mii de oameni. Freamătul acestei mângâieri uriaşe nu se putea naşte din altceva decât din disperarea iubiriiregăsite. […]
De ce atunci acela căruia i-am declarat iubire şi care ne-a mărturisit iubirea lui a trebuit să plece? De ce, iubindu-ne, a plecat şi de ce s-a strigat zadarnic, în urma lui, «nu pleca»? Pesemne că trăim de 45 de ani într-o poveste urâtă în care vraja blestemului nu s-a destrămat încă. Cortina a căzut, după acea zi de Paşti, peste scenariul unei iubiri neconsumate.”
Gabriel Liiceanu, “De ce regi?” (revista “22”, 8-14 mai 1992), (apud “Apel către lichele”, Humanitas, ed. III – iulie 2005, pp.111-113)