|
Puterea duhovniceasca a deznadejdii - Partea I-a
Conferinta sustinuta de Parintele Savatie Bastovoi in cadrul Serilor duhovnicesti din Postul Craciunului 2003 la Alba Iulia.
Avem in Scriptura se pare, ca la Intelepciunea lui Solomon, deci cand spun: “Iata am pus inaintea ta, doua cai: viata si moartea. Alege!” Si Parintii nostri ne vorbesc si despre puterea omului de a-si stapani si de a folosi aceste puteri. Aceasta o vedem mai ales si mai pe larg desfasurata in tratatul “Despre om” al Sfantului Grigorie al Nissei, in care el vorbeste despre felul in care pornirile bune ale omului devin altceva si ne invata drumul inapoi, spre echilibrul bun al nostru; in care patima trupeasca, curvia poate si trebuie sa ajunga la iubire de frumos; in care lenea si frica trebuiesc crescute spre blandete, si asa mai departe.
Eu cred ca si DEZNADEJDEA, care atat de adanc ne macina pe toti, poate fi indreptata si folosita spre binele nostru. De ce am pornit aceasta discutie? Pentru ca aceasta nu este o vorbarie abstracta. Toti stim realitatea pe care o traim, si mai ales duhovnicii, pentru ca ii vedem aici. Cunosc tot omul care vine la spovedanie, incepe prin a-si spovedi deznadejdea lui. De aceea am si socotit sa incercam sa ne gandim cum am putea folosi ceea ce avem noi deja, pentru ca de scapat de ea am vazut ca nu putem prea usor, cum o putem folosi dar?
Intorc si iarasi zic: eu cred ca deznadejdea este cea mai mare putere si forta in stare sa ne rascoleasca sufletul, in stare sa ne scoata la iveala pana cele mai ascunse subtirimi ale sufletului nostru. Si acesta este un bun inceput, pentru ca inceputul si pricina caderii lui Adam a fost uitarea. El a uitat cine este si atunci diavolul l-a ispitit si i-a propus o noua conditie pe care ar putea sa si-o insuseasca. Deznadejdea ne readuce aminte cine suntem noi. Ne readuce aminte ca noi suntem intai de toate muritori. Atunci cand omul, care firesc are in sine chemarea de a stapani, pentru ca Dumnezeu l-a facut stapanitor peste lumea intreaga, nu numai peste cea pe care calcam noi, ci si peste cea cereasca. Asadar atunci cand omul chemat firesc spre stapanire, spre o buna stapanire, impreuna stapanire cu Dumnezeu, isi descopera contrar asteptarilor sale de tinerete infrangerea sa totala in fata vietii, atunci el deznadajduieste.
Deznadejdea survine atunci cand omul isi da seama in toata fiinta sa ca el nu poate sa devina ceea ce ar vrea sa fie, ca el nu este ceea ce credea el ca este. Aceasta este deznadejdea. Aceasta este moartea si pornirea fireasca a omului care-si descopera aceasta conditie a sa este sa dispara, sa se sinucida. Pentru ca el nu suporta conditia sa. Pentru ca el, in mintea lui, care este data de la Dumnezeu buna, intelege ca o astfel de faptura nu-si are rostul. Si cu adevarat o astfel de faptura nu-si are rostul daca ea nu va fi implinita prin reintalnirea cu Dumnezeu, de unde a si pornit, ca toate aspiratiile si doritele lui sa devina o realitate si el sa-si recapete starea lui dintru inceput, starea lui fireasca. Unde este aceasta putere?
Ideea si tema asta nu am inventat-o eu, o gasim la Parintii nostri si o vedem in Vietile Sfintilor, acolo unde mintea noastra de crestini ai vremurilor noastre, nu poate face deosebire intre deznadejdea care este soscotita pacat si starea de pocainta, starea unei Maria Egipteanca sau a Sfantului Muccenic Varvar, care a cerut sa traiasca cu porcii. Trei ani dupa asta n-a mai vrut sa se ridice si a cerut parintelui sa se duca in padure sa mai pasca iarba, si a mai pascut 11 ani. Starea cizmarului din Alexandria la care a fost trimis Sfantul Antonie ca sa invete desavarsirea crestina, care stand in piata si batand cuie in cizmele pe care le facea, privind la ceilalti spunea: “Toti acestia se vor mantui, Doamne numai eu, nu”. Si noi nu intelegem de ce aceasta credinta ca el nu se va mantui si a noastra care simtim la fel, ca nu ne vom mantui, una este desavarsirea pe care n-o atinsese inca nici Antonie, si alta este starea noastra jalnica in care colcaim. Si mintea noastra de crestini ai vremurilor pe care le traim, nu intelege despre ce este vorba. Si atunci Dumnezeu trimite noua un Sfant ca Siluan, care este omul timpului pe care-l traim. Este apostolul timpului nostru. Si atunci cand el nemai putand sa-si raspunda la aceasta intrebare pe care noi toti o avem… Eu as vrea ca noi toti s-a avem! Si sa nu mai traim in afara intrebarilor, decat daca am descoperit de acum puterea cea de sus si suntem dicnolo de aceste framantari; asadar acest Siluan framantat fiind de ceea ce suntem noi, vine la Dumnezeu si Il intreaba: “Ce voi face petru ca dracii ma necajesc si eu nu vad capat suferintelor mele?” Si atunci Hristos ii da raspunsul: ‘Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!”. Acesta este un paradox. Gandindu-ma la aceste cuvinte de o vreme mi-am dat seama ca numai Sfantul Siluan putea sa le inteleaga pentru ca lui i-au fost adresate. ‘Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui!” Ce altceva este iadul, decat in primul rand deznadejdea? In clipa in care nu mai deznadajduiesti, esti in iad. Cum dar tii mintea in iad si nu deznadajdiesti? Este unul din paradoxurile Evangheliei, de altfel ca si toata Evanghelia. Este un paradox, care este o ‘sminteala’, ‘sminteala’ la care suntem chemati noi toti. Si daca nu ne va invata Dumnezeu sa iesim din acest labirint al mintii noastre, omul singur nu o poate face. Parintele Sofronie, care este ucenicul Sfantului Siluan si care l-a facut cunoscut prin lucrarea lui Dumnezeu pentru noi, are o carte, care se cheama: “A-l vedea pre Dumnezeu asa cum este”. Aceasta carte este o spovedanie, o autobiografie duhovniceasca o numeste parintele Sofronie la inceput, in care el in evolutia omului spre intalnirea cu Dumnezeu, in evolutia sufletului, in calea sufletului de la pacatosenia noastra spre lumina, prima etapa este cea a deznadejdii, dar a unei deznadejdi pe care Parintele Sofronie o numeste deznadejde harica. Este o sintagma paradoxala desigur auzului nostru. Cum poate fi o deznadejde harica? Si eu cred ca aceasta este starea Mariei Egipteanca, a Sfintei Taisia si a Sfintilor mari pe care ii avem noi. Aceasta este deznadejdea lor, o deznadejde care desi le descopera toata nimicnicia si infrangerea lor, totusi tocmai prin aceasta ii impinge spre Dumnezeu, nu li-L ascunde pe Dumnezeu. Starea lui Iuda este o stare de trezvie. Atunci cand Iuda vazandu-si invatatorul prins, invatatorul iubit, de ce sa nu spunem? Hristos era invatatotul iubit al Iudei. Iuda a mers dupa El, atunci cand Hristos l-a chemat. Aduceti-va aminte de tanarul bogat care facuse toate virtutile legii, dar atunci cand a fost chemat de Hristos sa-l urmeze, nu a putut. Iuda a facut-o, pentru ca socotesc ca-L iubea pe Hristos. Dar el prin patima care era in inima lui a cazut in ispita. Ispita a fost si mai subire decat pare, pentru ca Ioan Gura de Aur crede ca Iuda n-ar fi crezut ca Hristos o sa se lase prins. Pentru ca L-a mai vazut pe Hristos disparand din multime, atunci cand iudeii l-au dus pe spranceana muntelui ca sa-l arunce si Hristos S-a facut nevazut. Iuda credea ca acum Histos cand gardienii, ostasii vor incerca sa-l prinda, va ridica mana si toti vor cadea. Dar in clipa in care a vazut ca nu este asa, ca Hristos care a linistit marea, care a facut atatea minuni se lasa prins si batut si palmuit, Iuda isi vine in fire, fuge la preoti arunca banii, il marturiseste pe Hristos nevinovat, ceea ce n-a putut face Petru, : “Luati , am vandut sange nevinovat”. Dar Iuda deznadajduieste. Dar Iuda si-a venit in fire. Iuda a cunoscut ca ceea ce a facut el nu este bine. Iuda a cunoscut realitatea sa in care se afla, pe care mai inainte n-o vedea, pana a se ivi in inima lui deznadejdea, numai ca el se lasa mai departe purtat de mintea sa, si ca si Adam uita cine este ziditorul sau, uita bunatatea lui Dumnezeu si dragostea Lui si primeste, gandeste un dumnezeu al mintii sale, care nu exista in adevar, un dumnezeu care nu iarta, asa cum altadata Adam si-a inchipuit un dumnezeu zgarcit, gelos, care a ascuns de el pomul cunoasterii. Si tocmai din aceasta pricina, desi cunostea realitatea, desi isi venise in fire, el se intoarce si pleaca dinspre Dumnezeu si imbratiseaza moartea. Altceva fac Sfintii, care intorcandu-se la Dumnezeu, s-au intors dupa o viata cu pacate mai mari decat ale Iudei. Cine dintre noi nu a facut pacatul Iudei? Dar si multe altele care le-am acoperit. Socotesc ca Iuda nu era desfranat, n-ar fi putut sa fie asa printre Apostoli, pentru ca toti erau cu ochii pe Apostoli, si daca se sminteau atunci cand nu-si spalau mainile, inchipuiti-va cum s-ar fi smintit daca ar fi fost printre ei desfranati. Iuda nu avea asta si cred ca nu avea multe dintre alte pacate. Avea una. O patima. Patima iubirii de arginti. De aceea si noi zicem sa ne aplecam asupra noastra ca sa vedem care este acel unu, care este acea prima boala a inimii noastre prin care ne poate veni ispita, ca la vremea incercarii noastre sa ne despartim de Dumnezeul cel adevarat si sa-l imbratisam pe cel imaginat de mintea noastra, prin patima pe care o avem.
Este ceva care pe sfinti i-a impins spre Hristos, dar pe Iuda de la Hristos. Si aceasta este tocmai uitarea. Uitarea a ceea ce este Dumnezeu dincolo de simtirile noastre, a ceea ce Dumnezeu ne cheama si la care ne putem intoarce, si deznadejdea ne poate servi ca trambulina pentru aceasta. Acuma, cred ca ar fi obositor si pentru unii si pentru altii sa continui singur aceasta discutie si tema pe care fiecare dintre noi o cunoaste din propria lui experienta. Asa ca m-ati ajuta mult mai mult si mi-ar fi cu mai mare folos daca cele pe care le-am zis eu aici le-ati contrazice sau le-ati imbogati prin ceea ce fiecare dintre dvs. sunteti.
Urmeaza intrebarile in Partea a II-a
Text cules dupa inregistrarea realizata si difuzata la Radio Reintregirea Alba Iulia. (un post crestin ortodox aflat sub patronajul Arhiepiscopei Alba Iulia)
|
