FIE!

 

Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna-Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: bucură-te! şi-i vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta, îngerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă. în faţa veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă, că ţi-a murit cineva drag e întâmpinată, mai întotdeauna, cu exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu pot să cred! Aşa va exclama o mamă care află că i-a murit fiul pe front, deşi de mult s’a obişnuit cu războiul şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot aşa va exclama şi peste câţiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier şi că s’a întors acum acasă. Imposibil! E îndoiala, vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat!

Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? în ce măsură aştepta şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie şi adevărat! Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească o femeie pământeană spre a-I naşte Lui un Fiu? Înţelegerea în sine şovăie şi se poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu-i dă răgaz şi-i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate. Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.

Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însărcinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale. Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu public? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înţelegerii şi, mai ales, cine va fi în stare să-l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal? …

Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna-Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă şi bat! E clipa când Fecioara însumează într’însa setea universală de libertate.

– Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!

În acea clipă s’a petrecut întruparea.

Din acest moment îngerul nu mai are nimic de spus şi se face nevăzut.

Buna-Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşează la unison cu Creatorul şi-şi restaurează propria-i libertate, redându-i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr’un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.

Prin acelaşi cuvânt, însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ, într’un anume context social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. în această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i-a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa. Spusele Mariei încearcă, desigur, să învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită: mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a o mărturisi, tendinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logodnicei o încredere totală. Este aici un „vifor de gânduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte, că acest vifor va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui. Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul societăţii? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie osândit ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în râs de semeni şi puşi în rândul netrebnicilor. Şi într’un caz, şi în altul, integritatea lui morală e compromisă, nu există nici o soluţie de a o salva în faţa opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să rămână logodnicul Mariei. în cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s’o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o explicaţie, să-­şi piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul care îl poate salva. îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în faţa societăţii, căci nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit-o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită de o singurătate fără margini.

E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia asupră-şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei. La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse dintr’un singur cuvânt: Fie!

Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem, spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, -jalea îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi l-a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. în cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca şi teama de o nelămurită curiozitate publică, să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin. Emoţionanta întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui pe care Maria îl poartă în pântece. Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi mărturisirea acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o rezonanţă de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea îngerului: „bucură-te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din belşug de-a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i-a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur cuvânt: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atât de singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe, se bucură împreună cu ucenicii de Învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte Înălţarea la cer şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii. Adormirea i-o cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către însuşi Fiul ei. Toate acestea însă sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire. Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea devine astfel născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul întrupării. Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne-am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. în numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! în numele ei, la rându-ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!

Mitropolitul Bartolomeu Anania

https://theologhia.wordpress.com/2009/03/27/cuvant-al-mitropolitului-bartolomeu-la-buna-vestire-fie/

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al găririi în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor.

Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!

Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!

Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!

Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!

Legată de vremea Postului Mare, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o rugăciune scurtă, dar plină de putere şi bogăţie duhovnicească, cum numai marele părinte Efrem Sirul „alăuta Duhului Sfânt”, putea să o alcătuiască.

Tipicul prevede să fie rostită având ochii trupeşti şi mâinile ridicate în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă, cu lacrimi şi cu frică de Dumnezeu, însoţită de metanii şi închinăciuni, după rânduiala cunoscută.

Rostită astfel, cu înţelegere şi simţire, ea preface şi înnoieşte întreaga viaţă sufletească. Stăruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o întreagă teologie a pocăinţei, încât cu dreptate această rugăciune este numită „Rugăciunea pocăinţei”.

Rugăciunea se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă; în total, de nouă ori în curgerea unei zile şi de opt ori când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne partea de vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea. Numerele opt şi nouă, de câte ori se zice rugăciunea, ne duc cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul opt, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii.

Rugăciunea are trei părţi bine deosebite. În prima parte, ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. În partea a doua: „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale”. Şi încheiem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin”. Deci pe de o parte ne rugăm să ne ferească Dumnezeu de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem să ne dăruiască patru duhuri bune, patru virtuţi.

Observăm că Sfântul Efrem, înşirând cele două feluri de patimi şi de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”: duhul trândăviei, duhul curăţiei.... Cum să înţelegem oare aici cuvântul „duh”?

În privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8) şi lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh” (Efes. 6, 12). Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. De aceea, Sfinţii Părinţi obişnuiesc să numească „duh” nu numai pe „duhul răutăţii”, pe diavolul, ci şi lucrarea lui, zicând deopotrivă: „duhul trîndăviei”, sau „dracul trîndăviei” şi „duhul lăcomiei” sau „dracul lăcomiei” etc. Acest fel de a vorbi al Părinţilor este mai cuprinzător şi ne ajută să înţelegem mai deplin cum stau lucrurile. O patimă este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, estecăderea în robia unei puteri vrăjmaşe, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne luptă neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veşnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde puterea vrăjmaşă a diavolului.

„Îngerii stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”

Dar de ce, în prima parte a rugăciunii, rugăm pe Dumnezeu să nu ne dea cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne dă trândăvia, mânia, patimile? Fireşte că nu! Uneltirile drăceşti sunt pline de viclenie şi puterea lui nespus de mare şi nimeni n-ar putea scăpa de ele dacă Dumnezeu nu le-ar îngrădi neîngăduindu-i să războiască pe om mai presus de puterile sale. De aceea, când zicem: „duhul trândăviei, al grijii de multe... nu mi-l da mie”, ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în robia patimii trândăviei, să nu lase pe dracul trândăviei să ne stăpânească.

Dacă prin duhurile patimilor înţelegem pe draci, atunci prin duhurile virtuţilor: al curăţiei, al smereniei, trebuie să înţelegem pe duhurile cele bune, pe îngeri? Este adevărat că şi îngerii necontenit ne ajută la savârşirea binelui, dacă nu-i îndepărtăm cu păcatele, precum auzim la utrenia din Lunea brânzei: „îngerii, păzitorii vieţii noastre stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”. Totuşi, Sfinţii Părinţi, când este vorba de virtuţi, nu vorbesc niciodată ca în cazul patimilor; nu zic adică „îngerul curăţiei”, „îngerul smereniei” etc, cum zic dincolo: „dracul lăcomiei”, „dracul mândriei”. Deci, cele patru duhuri bune nu sunt îngeri, ci altceva.

Ştim că la Sfântul Botez, omul se leapădă de satana şi se îmbracă cu Hristos; se face locaş al Duhului Sfânt şi primeşte putere să se facă fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are întru sine seminţele tuturor virtuţilor, „darurile Botezului”, ale Mirungerii, şi omului nu-i mai rămâne decât să dea lucrarea cea din afară, prin împlinirea poruncilor, ca să crească omul cel nou, născut din Sfântul Botez. De aceea, Sfinţii Părinţii zic că viaţa duhovnicească este o desfăşurare a acestor puteri, o „actualizare a darurilor Botezului şi Mirungerii”. Virtuţile deci, fiind lucrarea Sfântului Duh din om, sunt numite şi ele „duhuri”, ca şi izvorul din care curg. Aşa numeşte şi proorocul Isaia darurile Sfântului Duh zicând: „duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului...” (Isaia 11, 2-3). Deci, cele patru duhuri bune: duhul curăţiei, al smereniei şi celelalte nu sunt îngeri, ci daruri ale Sfântului Duh şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ele să nu rămână nelucrătoare în noi.

O simplă privire asupra celor două şiruri de „duhuri” ne ajută să înţelegem un lucru foarte însemnat pentru viaţa duhovnicească: duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară. Duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh, izvorul binelui se află înăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci, este mai uşor a face binele decât răul. De aici şi marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Cu rost a pus Sfântul Efrem, mai întâi duhurile răutăţii şi în al doilea rând duhurile virtuţilor; pentru că nu putem lucra virtutea, dacă nu ne-am curăţit mai întâi de patimi.

Vorbind despre patimi, Sfinţii Părinţi ca: Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi mulţi alţii, arată că numărul lor este foarte mare; că în fruntea lor stă iubirea de sine; că neştiinţa, uitarea şi nepăsarea sunt proptelele tuturor patimilor; că din acestea curg cele şapte patimi capitale din care se răsfiră apele mocirloase şi otrăvite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc deci, să ne întrebăm de ce din această mare mulţime, Sfântul Efrem a ales numai patru patimi şi de ce anume pe acestea, mai ales că ele nu se află printre cele mai vătămătoare. Răspunsul la această nedumerire îl vom avea după ce ne vom opri în scurt la fiecare din cele patru duhuri ale răutăţii.

4 duhuri ale răutăţii

Duhul trîndâviei. Făcut după chipul lui Dumnezeu şi menit să ajungă asemenea lui Dumnezeu, omul este rânduit pentru lucrare de la început, când a fost pus în Eden, ca „să-l lucreze şi să-l păzească” (Facere 2,15). După izgonirea din rai, lucrarea omului este îndreptată, îndeosebi, spre agonisirea celor trebuitoare vieţii: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă. Fără de acestea nu poate trăi; de nevoie trebuie să lucreze că nu poate trăi în lenevire. Deci, nu de această trândăvie se roagă Sfântul Efrem să fie izbăvit, ci de trândăvia mult mai vătămătoare a nelucrării poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind condiţia creşterii omului celui nou născut din Sfântul Botez, al dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin pilda talanţilor, Mântuitorul ne învaţă că puterile Sfântului Duh, care sălăşluiesc în om sunt foarte mari (un talant cântăreşte peste 40 de kg) şi pot duce pe om la cea mai înaltă desăvârşire; şi dacă nu toţi ajung la aceeaşi măsură sau nu ajung deloc, se datorează trândăviei omului. Aceasta este direct potrivnică dezvoltării omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale creşteri, închircirea în nedesăvârşire. Lumea întotdeauna a osândit pe leneş. Solomon îl trimite să ia pildă de la harnica furnică (Pilde 6, 6), iar Apostolul porunceşte că „cine nu munceşte, nici să nu mănânce” (2 Tes. 3, 10). De aceea, şi Sfântul Efrem pune trândăvia în fruntea celor patru duhuri pătimaşe, ca una care este piedică a toată fapta bună şi potrivnică celei mai înalte chemări a omului.

Duhul grijii de multe, spun Sfinţii Părinţi, este însemnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti. El este strâns legat şi urmează duhului trândăviei. într-adevăr, negrijindu-se de lucrarea duhovnicească, omul îşi caută o mincinoasă împlinire, răspândindu-se în cele din afară, în grija de multe, în grija de cele viitoare, cum să-şi agonisească cele plăcute şi cum să scape de cele dureroase — căutarea plăcerii şi fuga de durere fiind, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. Pe bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi se grijea cum să-şi asigure roadele pentru mulţi ani, Mântuitorul îl numeşte „nebun” (Luca. 12,20). „Luaţi aminte, ne îndeamnă Domnul, să nu se îngreuieze inimile voastre cu... grijile lumii” (Luca 21, 54).

Răspândindu-ne în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieţii duhovniceşti şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu este unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţa şi prin intrarea în cămara cea mai dinăuntru, adică prin rugăciune; căci împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru (Luca 17, 21). Dimpotrivă, răspândirea în grija de multe ne întâlneşte cu diavolul, care este fărâmiţare, mulţime, „legiune”.

Părinţii duhovniceşti necontenit ne îndeamnă să ne agonisim „fărăde-grijade toate”, singura grijă îndreptăţită să ne stăpânească fiind grija de răspunsul la înfricoşata judecată, grija de mântuire. Dacă trândăvia face nelucrător harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrări, punându-1 pe calea potrivnică mântuirii.

Duhul iubirii de sine, al iubirii de stăpânire, este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Rom. 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal. Mântuitorul Iisus Hristos arată că acest duh este al paginilor şi cu totul străin de duhul Evangheliei, învăţând astfel pe ucenicii săi: „Cine dintre voi vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi cine dintre voi vrea să fie întîi, să vă fie slugă. Precum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 25). Ceea ce a şi arătat cu fapta, spălând picioarele ucenicilor şi dându-şi viaţa pentru mântuirea noastră. De unde înţelegem că adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare; slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mîntuirea lui. Omul are o mare valoare, este „chipul lui Dumnezeu” şi valorează cât însuşi „chipul” pe care îl poartă; este răscumpărat cu scump sângele Mântuitorului Hristos şi valorează cât preţul acestui sânge. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru că este slujirea lui Dumnezeu însuşi. „Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut”, va zice Domnul la înfricoşata judecată (Matei 25, 40), Slujirea aproapelui este o poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de mântuire. Duhul de stăpânire, care înjoseşte pe om şi-l coboară în rândul lucrurilor, ne lipseşte dintr-o dată de toate aceste trei. El este strâns legat de duhul grijii de multe. Într-adevăr, când toată grija omului este îndreptată spre cele materiale, este firesc ca şi omul să fie transformat în unealtă sau bun material, care nu valorează mai mult decât profitul pe care-l aduce.

Grăirea în deşert, zice Sfântul Ioan Scărarul, este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmarea îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui pe care îl rosteşte. Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. „Dacă vrei să ştii ce este în inima omului, zic Sfinţii Părinţi, ia aminte la cele ce spun buzele lui”. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără de preţ De aceea Mântuitorul ne spune că: „pentru tot cuvântul deşert pe care îl vor grăi oamenii, vor da seama în ziua judecăţii” (Matei 12, 36). Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea. „Pentru că am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată”. Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea, iar Sfântul Isaac Sirul zice că „tăcerea este graiul veacului viitor”. Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă. Spune şi înţelepciunea poporului: „vorba este de argint, iar tăcerea de aur”.

Dacă luăm acum aminte la cele patru duhuri ale răutăţii, observăm două lucruri de mare însemnătate. În primul rând, vedem că ele se leagă unele de altele, formează un fel de povârniş pe care alunecă omul stăpânit de ele. Din trândăvie şi din negrija de mântuire, omul dă în mincinoasa lucrare a răspândirii în grija de multe; din aceasta, dă în duhul de stăpânire, nesocotind pe aproapele, şi coborând în iadul lucrurilor; iar de aici ajunge şi la nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvântului, în grăirea în deşert.

Dar legătura dintre cele patru duhuri rele este şi mai organică, precum vom vedea îndată.

Sfinţii Părinţi ne arată că o condiţie de bază pentru sporirea duhovnicească este să ne păzim conştiinţa neprihănită din patru părţi. Faţă de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la împlinirea poruncilor Lui; faţă de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; faţă de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu, şi faţă de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adică numai pentru trebuinţă şi cu înfrânare.

Or, dacă luăm bine seama, cele patru patimi ne vatămă conştiinţa din toate aceste patru părţi. Trândăvia ne vatămă conştiinţa faţă de Dumnezeu, ca una care se împotriveşte lucrării harului din noi; grija de multe vatămă conştiinţa faţă de lucruri, pe care le întrebuinţăm spre pierzarea şi nu spre mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care nesocoteşte pe om vatămă conştiinţa faţă de aproapele, iar grăirea în deşert vatămă conştiinţa faţă de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvântului. Astfel, cele patru patimi arată o stare de îmbolnăvire generală a sufletului, o strâmbare a purtării omului faţă de tot ceea ce-l înconjoară; faţă de Dumnezeu, faţă de lucruri şi faţă de sine. Omul nepăsător de mântuire, răspândit în grija de multe, asupritor de aproapele şi slobod la limbă, este chipul acestei îmbolnăviri sufleteşti, chipul omului robit de păcat. Deşi mântuirea este un lucru personal al fiecăruia, totuşi omul nu şi-o lucrează de unul singur, ci în strânsă legătură cu Dumnezeu şi restul făpturii: aproapele şi lucrurile. Mântuirea sau pierzarea sa depinde de felul purtării sale faţă de ceilalţi. Cele patru duhuri rele, strâmbând purtarea omului faţă de lumea din afară de el, îi taie orice putinţă de mântuire. Nu-i greu de înţeles pentru ce Sfântul Efrem s-a oprit numai la aceste patru duhuri.

Dimpotrivă, care sânt trăsăturile sufletului sănătos, o vedem în partea a doua a rugăciunii Sfântului Efrem, în care cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, asupra cărora ne oprim acum.

„Duhul curăţiei, al răbdării şi al dragostei”

Duhul curăţiei nu trebuie luat ca simplă curăţie trupească de păcatele desfrânării. Curăţia este prima treaptă a nepătimirii, starea sufletului curăţit de patimi, gata pentru lucrarea virtuţilor. „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” ziceau evreii în robia babilonică, pe care tâlcuindu-o Părinţii, ne învaţă că nu putem aduce nici un rod de faptă bună câtă vreme ne aflăm în robia patimilor. De aceea şi pune Sfântul Efrem curăţia în fruntea tuturor celorlalte virtuţi, ca una ce stă la începutul vieţii virtuoase.

Duhul gândului smerit este prima sămânţă răsărită pe ogorul curăţiei. Este o aşezare în starea firească a existenţei noastre pământeşti în faţa lui Dumnezeu. Pe de o parte, făpturi slabe şi neputincioase, „ca iarba şi ca floarea ierbii” (Ps. 102); „statul meu ca o nimica înaintea Ta”, zice David (Ps. 38); pe de altă parte, pe toate — şi însăşi existenţa noastră — avându-le primite în dar de la Dumnezeu. „Ce ai, să nu fi primit?” ne întreabă Apostolul (1 Cor. 4, 7), pentru a încheia: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1 Cor. 15, 10). De aceea, Sfinţii Părinţii ziceau că smerenia este a se socoti omul pe sine mai prejos decât toţi oamenii şi chiar decât cele necuvântătoare, şi a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale cele bune.

Duhul răbdării este a doua sămânţă care creşte pe ogorul curăţiei. Căci dacă omul se smereşte şi-şi recunoaşte păcatele, îşi dă seama că este vrednic de nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu. Şi nu numai de pedepse pământeşti, ci şi de muncile veşnice, ca o slugă leneşă care nesocoteşte poruncile Domnului său şi rabdă cu bucurie toate necazurile, suferinţele şi încercările, fiind încredinţat de cuvântul Domnului că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi că „cu multe scârbe trebuie să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 22); şi numai „cine va răbda până în sfârşit acela se va mântui” (Matei 24,13). Sfinţii Părinţi, îndemnându-ne cu cuvântul apostolesc că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dânsul”, ne îmbărbătează cu făgăduinţa că „puţină este osteneala şi veşnică odihna” (Cuv. Moise). Răbdarea curăţă, preface şi înnoieşte sufletul, precum zice un părinte din Pateric: „ceara de nu se va înfierbânta în foc ca să se înmoaie, nu se va putea întipări pecetea ce se pune pe ea, tot aşa şi omul. De nu va fi muiat de fierbinţeala focului scîrbelor, a ostenelilor, a bolilor, a suferinţelor şi a ispitelor, nu se poate întipări într-însul pecetea Sfântului Duh”.

Duhul dragostei este desăvârşirea şi încununarea tuturor celorlalte. Cine s-a împodobit cu curăţia, cu smerenia şi cu răbdarea, acela este iubitor de Dumnezeu şi de aproapele; a ajuns la dragostea are este plinătatea tuturor virtuţilor, care nu cade niciodată, care este izvor a tot binele. Căci în cine sălăşluieşte dragostea, însuşi Dumnezeu petrece, Care este dragoste (1 Ioan 4, 8). De aceea Sfântul Efrem o aşază în urma celorlalte, precum şi Sfântul Ioan Scărarul, pe cea din urmă treaptă a scării raiului, ca una care este mai mare decât toate virtuţile, carele cuprinde pe toate şi va dura şi în veacul ce va să vie.

Dacă cele patru patimi formau un povârniş de la trândăvie tot mai jos, apoi cele patru virtuţi sunt trepte suitoare de la curăţie până la Dumnezeu. Totodată, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele şi ne arată cum ne putem tămădui sufletul îmbolnăvit de ele. Curăţia vindecă sufletul îmbolnăvit de grăirea în deşert, smerenia însănătoşeşte legăturile cu aproapele, răbdarea ne scapă de împătimirea faţă de lucruri, iar dragostea vindecă nepăsarea de mântuire, prin recunoştinţă şi iubirea faţă de Dumnezeu. Pentru că la cel curat toate sunt curate, deci şi limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decât pe sine; cel răbdător nu-şi pune nădejdea în lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se străduieşte necontenit să împlinească poruncile Lui.

Astfel, omul stăpân pe limbă, smerit, răbdător şi iubitor de Dumnezeu ne înfăţişează icoana curăţită de patimi a omului duhovnicesc. Dacă privim rugăciunea Sfântului Efrem Sirul cu lumina învăţăturii duhovniceşti a Sfântului Maxim Mărturisitorul, vom găsi un temei psihologic sufletesc şi mai adânc al ei.

Păcatul îmbolnăveşte pofta şi iuţimea, cele două puteri sufleteşti ale omului, scoţându-le din ascultarea faţă de minte şi punându-le în slujba simţurilor. Pofta, din dor aprins către Dumnezeu, devine poftă de trup, de lucruri şi de slavă deşartă; iar iuţimea, din tonic întăritor al poftei, devine mânie, furie împotriva aproapelui.

Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi cădere a lor în slujba simţurilor. Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea de stăpânire arată boala mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină pe celelalte. Însănătoşirea stă în procesul invers; adică scoaterea mâniei şi poftei din simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă pofta de trup, smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţii, iar dragostea întoarce iuţimea la starea ei firească.

Încă o dată înţelegem cât de adâncă şi de temeinică este învăţătura duhovnicească a Sfântului Efrem, arătată prin alegerea celor două şiruri de „duhuri” din rugăciunea sa. Ele ne pun în faţă două icoane; aceea a omului stricat de patimi şi a omului înnoit prin virtute; starea păcătoasă în care ne aflăm noi şi de care ne rugăm lui Dumnezeu să ne scape şi starea duhovnicească spre care tindem, rugând pe Dumnezeu să ne-o dăruiască.

„Sfinţita doime”

Partea a treia a rugăciunii Sfântului Efrem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu...”, este o recapitulare într-o formă mai concisă a celor cerute în partea a doua.

Într-adevăr, vederea păcatelor proprii este un semn al smereniei; căci cel smerit nu se îngrijeşte decât de păcatele sale, şi cine se îngrijeşte de mântuire are destul de lucru pe ogorul sufletului său. „E o nebunie, zic Părinţii, să-şi lase cineva mortul său şi să meargă să-l plângă pe al altuia”. Tot aşa, neosândirea aproapelui este un semn al dragostei, care „îndelung rabdă şi este binevoitoare, nu se poartă cu necuviinţă şi nu gândeşte răul” (1 Cor. 13). Pentru că niciodată nu putem cunoaşte adevăratele pricini ale greşelilor altuia: slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu, şi nici nu ştim pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.

Cele două mari virtuţi se întregesc şi se împlinesc reciproc, de aceea Sfântul Ioan Scărarul le numeşte o sfinţită doime. „Sfinţită doime, zice el, este dragostea şi smerenia; cea dintâi înalţă, iar cea de pe urmă pe cei înălţaţi îi sprijineşte şi nu-i lasă să cadă” (Cuv. 25, 37). Spre a arăta că această „sfinţită doime” este nedespărţită, Părinţii duhovniceşti le-au unit într-o singură denumire: „smerenia dragostei”, care este o laudă şi o podoabă a vieţii duhovniceşti, ca una care este plinătatea vieţii desăvârşite. Căci prin dragoste şi smerenie, omul a ajuns la asemănarea cu Însuşi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste peste măsură şi S-a smerit pentru noi până la moarte.

După rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare parte, se fac 12 închinăciuni, până la pământ, la fiecare rugăciune zicând în taină unul din următoarele patru stihuri, care se repetă de trei ori:

  1. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!
  2. Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!
  3. Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!
  4. Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!

Primul stih nu este altceva decît rugăciunea vameşului, care „stând departe... îşi bătea pieptul zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!” (Luca 18, 13) Este o rugăciune plină de căinţă care a înălţat pe vameşul cel smerit mai mult decât pe fariseul cel mândru. L-a înălţat pentru că şi-a recunoscut păcatele, smerindu-se şi neîndrăznind să ceară de la Dumnezeu milă; iar cel ce se smereşte, după cursantul Domnului, se va înălţa (Luca 18, 14).

În stihul al doilea cunoaştem rugăciunea leprosului, care „văzând pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicînd Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” (Luca 5,12). Păcatul nu este numai o călcare de poruncă, ci şi o necurăţie, pentru că diavolul, începătorul şi unealta păcatului, este numit „necuratul”, o lepră care cuprindă în întregime pe om. La cine să alerge omul, dacă nu la Doctorul şi Tămăduitorul a toată neputinţa: „Doamne, numai tu poţi să mă curăţeşti, dacă voieşti, pe mine, păcătosul!” Iar Domnul răspunde: „Da, voiesc, curăţeşte-te!” (Luca 5, 13).

Stihul al treilea ne aduce aminte de rugăciunea psalmistului: „mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit... al Tău sunt eu, mântuieşte-mă” (Ps. 118). „E adevărat, recunosc că sunt păcătos, căzut, cuprins de lepra păcatului, însă nu întind mâinile la Dumnezeu străin, nu uit că sunt făptura lui Dumnezeu şi alerg la Cel ce m-a zidit şi Cel ce mă mântuieşte: „Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; afară de Tine pe altul nu ştim”; „Al tău sunt eu, mântuieşte-mă! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!”.

Stihul cel din urmă merge mai departe: nu numai am păcătuit dar greşelile mele sunt fără de număr. „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142), zice psalmistul, şi chiar dacă ar trăi omul numai un ceas, zic părinţii, şi tot greşeşte. Întreaga noastră viaţă este un neîntrecut şir de păcate, de nesocotire a dumnezeieştilor porunci. De aceea Mântuitorul, între cele absolut necesare, ne-a învăţat şi cererea de iertare: „şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Să ne cerem iertare păcatelor, aşa cum ne cerem pâinea cea de toate zilele, căci avem nevoie de ea, cum avem nevoie de pâine. La fel şi Părinţii pustiei ne învaţă ca la tot cuvântul să zicem: „Iartă!” Să cerem iertare, dar cu iertarea aproapelului şi cu căinţa fiului risipitor. „Am greşit Doamne, la cer şi înaintea Ta; fără de număr am greşit, dar îmi pare rău că Te-am mâhnit. Mă căiesc şi mă rog de iertare; fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă”!

Observăm că cele patru stihuri sunt străbătute de două simţăminte: pe de o parte apăsarea conştiinţei pentru păcatele săvârşite: sunt păcătos, întinat, am greşit fără număr; iar pe de alta, încrederea în milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieşte-mă, curăţeşte-mă, iartă-mă! Sunt cele două stări sufleteşti: teama şi nădejdea despre care spun Sfinţii Părinţi că necontenit trebuie să însoţească pe om pe calea mântuirii; fără să se lase prins de teamă, sau lipsit de nădejde, ci îmbinând mereu teama cu nădejdea (Cuviosul Petru Damaschin). Aceste simţiri au înălţat pe vameşul, au adus pe fiul risipitor la casa părintească, au deschis tâlharului uşile raiului.

Stihurile se repetă de trei ori. De trei ori, pentru că ne adresam lui Dumnezeu ca Treime: Tatălui, Care ne-a zidit; Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, şi Duhului, Care ne curăţeşte de toate spurcăciunea. De trei ori, în semn de stăruinţă şi de angajare hotărâtă cu toate cele trei puteri sufleteşti: minte, poftă şi iuţime pe calea pocăinţei.

Ele se rostesc în tăcere, fiecare le zice pentru sine, fiindcă şi căinţa şi îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucrează tainic în inima fiecăruia. După cele 12 închinăciuni, preotul, ca o pecetluire, rosteşte încă o dată rugăciunea fără întrerupere şi se încheie cu o metanie.

Aruncând acum o privire asupra întregii rânduieli de rugăciune a Sfântului Efrem, ce observăm? Mai întâi, ne uităm la chipul omului stricat de cele patru patimi şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele; privim apoi icoana omului înnoit prin cele patru virtuţi şi cerem să ni le dăruiască şi nouă şi să sporim pe această cale. După aceea, stăruim în rugăciune tăcută, smerindu-ne pentru neputinţele şi păcatele noastre şi cu mare nădejde în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi toate aceste simţiri le însoţim de metanii şi închinăciuni. Ce însemnează oare toată această rânduială de rugăciune?

Metania trupească, plecarea cu capul până la pămînt, este semnul văzut al pocăinţei: prin plecare mărturisim căderea noastră în păcate, starea în care ne aflăm; iar prin ridicare arătăm năzuinţa noastră spre izbăvirea de păcate, spre înnoire. Dar cuvântul „metanie” în înţelesul său de origine (metanoia) tocmai aceasta înseamnă: prefacere, schimbare, înnoirea minţii, lucrare de prefacere a omului de păcat, în omul cel nou, înduhovnicit, care se săvârşeşte prin pocăinţă.

Iată ce lucru minunat se cuprinde în această practică a rugăciunii Sfântului Efrem, însoţită de metanii: ceea ce spunem cu gura în rugăciune o arătăm totodată şi cu trupul, ne recunoaştem păcătoşenia în care ne aflăm şi cădem cu smerenie la pământ, dar ne ridicăm îndată, arătând dorinţa noastră hotărâtă de grabnică îndreptare.

E aici mai mult decât rugăciune, este însăşi lucrarea pocăinţei, care preface şi înnoieste pe om. E o prefacere reală, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistică de pe Sfântul Prestol, Euharistia de pocăinţă a omului. Căci aşa precum la Sfânta Liturghie, prin chemarea de către preot a Sfântului Duh, pâine şi vinul aduse înainte se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, tot aşa şi aici, prin rugăciunea preotului care cere darurile Sfântului Duh - cele patru duhuri din rugăciune -, omul de păcat se preschimbă în om duhovnicesc, rugăciunea Sfântului Efrem fiind epicleza acestei Liturghii de pocăinţă. Şi precum epicleza euharistică este rugăciunea pe care Dumnezeu o împlineşte imediat, prefăcând darurile aduse, tot aşa şi epicleza pocăinţei, implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, căinţă şi credinţă, este ascultată şi împlinită imediat. Ne-o adevereşte Sfânta Evanghelie. Vameşul a suspinat: „milostiv fii mie, păcătosul” şi degrabă s-a îndreptat; tâlharul pe cruce a strigat: „pomeneşte-mă Doamne” şi îndată a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

Iată dar, că nevoinţde Sfântului şi Marelui Post sunt rugăciunea de pocăinţă la care aducem jertfă însăşi fiinţa noastră, pe care Dumnezeu primind-o, o tămăduieşte, o înduhovniceşte. Dar pentru că înnoirea omului, prefacerea lui nu se poate săvârşi dintr-o dată, ci treptat, puţin câte puţin, şi liturghia de pocăinţă se repetă de multe ori pe zi, fiecare din ele însă este un pas spre plinătate, o treaptă de desăvârşire.

Dacă Liturghia euharistică este liturghia iubirii de oameni a lui Dumnezeu, liturghia pocăinţei este răspunsul omului la această dragoste, prin dăruirea sa totală în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere deplină şi smerenie. Nu este aici o simplă asemănare. Existenţa şi realitatea liturghiei de pocăinţă o mărturiseşte şi însăşi tradiţia liturgică a Bisericii. Se ştie că după rânduiala Bisericii Ortodoxe, pe acelaşi altar nu se pot săvârşi două Liturghii într-o zi. Or, noi vedem că în toate zilele Sfântului Post, când se săvârşeşte Liturghia pocăinţei, Liturghia euharistică nu se săvârşeşte; Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite nefiind liturghie deplină, ci rânduiala pentru primirea Sfintelor Taine.

Încheierea rugăciunii Sfântului Efrem, cu cererea celei mai înalte desăvârşiri duhovniceşti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva — că omul dacă s-a curăţit de păcat şi s-a înnoit prin pocăinţă, nu stă pe loc, ci sporeşte din putere în putere, până la măsura bărbatului desăvârşit în Iisus Hristos. Pocăinţa ne deschide calea cea nesfârşită a îndumnezeirii.

(Părintele Petroniu Tănase, „Doamne şi Stăpânul vieţii mele. Rugăciunea pocăinţei”, în Convorbiri duhovniceștiEpiscopia Romanului și Hușilor, 1984, pp. 570-581)

Părintele Petroniu Tănase (1914-2011) a fost membru al mişcării „Rugul Aprins”, stareţ al schitului românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, dar şi unul din marii duhovnici români.

“Cea dintai si cea mai importanta caracteristica a Liturghiei Darurilor mai inainte sfintite o reprezinta faptul ca este o slujba de seara. Dintrun punct de vedere formal, aceasta este o slujba a Sfintei Impartasanii ce urmeaza Vecerniei. La inceputul dezvoltarii sale era lipsita de solemnitatea pe care o are astazi, asa incat legatura sa cu slujba zilnica de seara (Vecernia) era mai mult decat evidenta. Prima problema se refera, deci, la caracterul vesperal al Liturghiei. Stim deja ca in traditia ortodoxa Sfanta Euharistie este intotdeauna precedata de o perioada de postire deplina. Acest principiu general explica faptul ca pentru Sfanta Euharistie, diferita ca forma de toate celelalte slujbe, nu s-a fixat o ora anume, pentru ca timpul savarsirii sale depinde, in primul rand, de caracterul zilei in care ea urmeaza a fi savarsita. Astfel, la un praznic mare, Tipicul randuieste o impartasanie foarte matinala, deoarece privegherea indeplineste rolul postului sau pregatirii. Pentru un praznic mic, fara priveghere, Sfanta Euharistie este mutata la o ora tarzie, astfel incat - cel putin teoretic - in oricare din zilele saptamanii ea trebuie sa aiba loc la pranz. In cele din urma, in zilele in care se randuieste un post aspru sau deplin dea lungul zilei, Sfanta Euharistie - “intreruperea” postului - se primeste seara.

Intelesul acestor randuieli, care din nefericire sunt complet uitate si neglijate astazi, este foarte simplu. Sfanta Euharistie fiind intotdeauna sfarsitul pregatirii, plinirea nadejdii, isi are timpul sau de savarsire sau kairos, corelat cu durata postului deplin. Acesta din urma fie ia forma unui Priveghi de toata noaptea, fie se tine individual. In timp ce zilele de Miercuri si Vineri ale Postului Mare sunt zile de abstinenta totala, slujba Sfintei Impartasanii, care este plinirea postului, devine o praznuire de seara. Aceeasi logica se aplica si pentru ajunul Craciunului si cel al Bobotezei, care sunt de asemenea zile de postire deplina, si in care, deci Sfanta Euharistie se savarseste dupa slujba vecerniei. Daca, totusi, ajunul acestor praznice cade Sambata sau Duminica, care in traditia ortodoxa sunt zile euharistice, abstinenta “totala” se randuieste Vinerea. Alt exemplu: daca Buna Vestire cade intr-una din zilele Postului Mare (zilele de rand ale saptamanii), savarsirea Sfintei Euharistii este randuita dupa slujba vecerniei. Aceste randuieli, care pentru multi par a fi arhaice si nesemnificative astazi, descopera, de fapt, principiul fundamental al spiritualitatii liturgice ortodoxe: Sfanta Euharistie este intotdeauna sfarsitul pregatirii si plinirea nadejdii; iar zilele de abstinenta si post, fiind cele mai puternice expresii ale Bisericii ca pregatire, sunt “incununate” cu Impartasania de seara.

Miercurea si Vinerea in timpul Postului, Biserica randuieste o abstinenta totala de la mancare pana la apusul soarelui. Aceste zile sunt alese, deci, fiind potrivite pentru Impartasirea din timpul Postului care, dupa cum am spus mai devreme, reprezinta unul din cele mai importante mijloace sau “arme” in lupta duhovniceasca de-a lungul postului. Zile pline de osteneli duhovnicesti si fizice, ele sunt luminate de asteptarea primirii viitoarei impartasiri cu Trupul si Sangele lui Hristos, iar aceasta asteptare ne intareste in efortul nostru atat duhovnicesc cat si fizic; il transforma in osteneli ce cauta spre bucuria Impartasaniei de seara. “Ridica-voi ochii mei la munti, de unde vine ajutorul meu“.

Iar apoi, in lumina apropiatei intalniri cu Hristos, cat de serioasa si cat de importanta devine ziua pe care trebuie sa o petrec in ocupatii obisnuite; cat de multe lucruri triviale si insignifiante, care umplu existenta mea zilnica si cu care sunt atat de obisnuit incat nu le mai acord atentie, capata o noua semnificatie. Fiecare cuvant pe care-l rostesc, fiecare fapt pe care-l savarsesc, fiecare gand care-mi trece prin minte devin importante, unice, ireversibile si fie se afla in “acord” cu nadejdea mea in Hristos, fie in opozitie cu aceasta. Insusi timpul, pe care de obicei il “risipim” atat de usor, se descopera in adevaratul sau sens, fie ca timp al mantuirii, fie al osandei. Intreaga noastra viata devine ceva ce a fost cladit prin venirea lui Hristos in aceasta lume - inaltarea la El sau departarea de El, in intuneric si nimicire.

Nicaieri nu gasim mai bine si mai deplin descoperit adevaratul sens al postirii si al Postului Mare decat in zilele Impartasaniei de seara - nu numai sensul Postului ci si al Bisericii si al vietii crestine in totalitatea ei. In Hristos, toata viata, tot timpul, toata istoria, Cosmosul insusi s-au transformat in asteptare, pregatire, nadejde, inaltare. Hristos a venit; Imparatia va veni! In “lumea aceasta” putem numai sa anticipam slava si bucuria Imparatiei. Ca si Biserica, noi parasim lumea aceasta in duh si ne intalnim la masa Domnului, unde in taina inimii noastre contemplam lumina si stralucirea Sa necreata. Aceasta pregustare ne este daruita totusi pentru ca sa dorim si sa iubim Imparatia si, mai mult, pentru o comuniune harica desavarsita cu Dumnezeu in “ziua cea fara de seara” ce va sa vina. Iar de fiecare data cand, anticipat, am gustat “pacea si bucuria Imparatiei” ne intoarcem in aceasta lume si ne regasim din nou pe un drum lung, ingust si dificil. De la praznic ne intoarcem la viata postului - la pregatire si asteptare. Asteptam seara acestei lumi care ne va face partasi la “bucuria stralucirii sfintei slave a lui Dumnezeu“, la inceputul care nu va avea sfarsit.

Tipicul

In Biserica primara, cand crestinii erau foate putini si foarte bine “testati”, exista practica administrarii Sfintelor Daruri credinciosilor la sfarsitul Sfintei Impartasanii de Duminica pentru Impartasirea lor zilnica particulara acasa. Euharistia obsteasca si plina de bucurie a zilei Domnului a fost “extinsa” in totalitatea timpului si vietii omului. Totusi, aceasta practica a fost intrerupta cand cresterea membrilor Bisericii, transformarea crestinismului intr-o religie de masa, au scazut inevitabil intensitatea duhovniceasca caracteristica primelor generatii crestine si a fortat autoritatile sa ia masuri impotriva intrebuintarii gresite a Sfintelor Daruri. In Apus, acest lucru a condus la aparitia Euharistiei zilnice - una din trasaturile caracteristice traditiei liturgice si pietatii apusene dar care, de asemenea, este izvorul unei transformari importante a intelegerii intime asupra Euharistiei. O data ce Sfanta Euharistie a fost lipsita de caracterul sau “festiv” si a incetat sa mai fie praznic al Bisericii, devenind parte integranta a ciclului zilnic, usa a fost deschisa catre asa-numitele mise (liturghii) “particulare” care, la randul lor, au alterat din ce in ce mai mult toate celelalte elemente ale cultului.

In Rasarit, totusi, intelegerea, initial eshatologica, centrata pe Imparatia lui Dumnezeu si plina de bucurie a Sfintei Euharistii, nu a fost niciodata inlaturata si, cel putin teoretic, Sfanta Liturghie, chiar si astazi nu este o simpla parte a ciclului zilnic. Savarsirea ei este intotdeauna o sarbatoare, iar ziua savarsirii ei intotdeauna a dobandit o conotatie duhovniceasca a Zilei Domnului. Dupa cum am subliniat, Sfanta Euharistie este incompatibila cu postul si nu se savarseste in zilele de rand ale Postului Mare. Astfel, o data ce Impartasania zilnica de acasa a incetat, aceasta nu a fost inlocuita in Rasarit cu savarsirea zilnica a Sfintei Euharistii, ci a dat nastere la o noua forma de Impartasanie cu Darurile pastrate de Duminica sau de la praznuirea “festiva”. Este foarte posibil ca, la inceput, aceasta slujba “mai inainte sfintita” sa nu fi fost limitata doar la Postul Mare, ci sa fi fost comuna tuturor perioadelor de post din Biserica. Iar apoi, deoarece numarul praznicelor - mari sau mici - crescuse si determinase savarsirea Sfintei Euharistii mai des, Liturghia Darurilor mai inainte sfintite a devenit o trasatura liturgica caracteristica Postului Mare si, incetul cu incetul, sub influenta duhului liturgic al Postului, a acelei “tristeti stralucitoare” de care am vorbit a capatat acea frumusete si solemnitate unica ce o fac sa fie culmea duhovniceasca a slujbelor Postului.

Este necesar sa notam aici faptul ca in traditia liturgica ortodoxa, diferita in aceasta privinta de practica latina, nu se intalneste venerarea Darurilor euharistice in afara Sfintei Impartasanii. Caci pastrarea Darurilor ca taina pastrata, folosite pentru Impartasirea bolnavilor sau in alte situatii de urgenta, este o traditie relevanta, care nu a fost pusa niciodata la indoiala in Biserica Ortodoxa. Am mentionat deja ca in Biserica primara exista chiar o practica a “autoimpartasirii” particulare acasa. Avem astfel prezenta permanenta a Sfintelor Daruri si absenta venerarii lor. Mentinand simultan aceste doua atitudini, Biserica Ortodoxa a evitat periculosul rationalism sacramental al Apusului. Impinsi de dorinta de a afirma - impotriva protestantilor - obiectivitatea “prezentei reale” a lui Hristos in darurile euharistice, latinii, de fapt, au separat venerarea de Sfanta Impartasanie. Facand aceasta, ei au deschis usa unei periculoase deviatii duhovnicesti de la adevaratul scop al Sfintei Euharistii si chiar al Bisericii insasi. Scopul Bisericii si al Tainelor sale nu este acela de a “sfinti” bucati sau elemente de materie si, facandu-le astfel sacre sau sfinte, sa le opuna celor profane. In schimb, scopul ei este de a realiza comuniunea vietii omului cu Dumnezeu, cu “cunoasterea lui Dumnezeu, inaltarea la Imparatia lui Dumnezeu“. Sfintele Daruri sunt mijloace ale acestei comuniuni, hrana acestei noi vieti, dar ele nu sunt scop in sine. Pentru ca Imparatia lui Dumnezeu nu este “mancare si bautura, ci pace si bucurie in Duhul Sfant“. Intocmai cum in aceasta lume mancarea isi indeplineste functiile sale numai atunci cand este consumata si astfel transformata in viata, asa si noua viata a lumii ce va sa vina ne este daruita prin impartasirea cu “hrana nemuririi“. Biserica Ortodoxa evita in mod consecvent venerarea Sfintelor Taine in afara Sfintei Impartasanii, pentru ca singura venerare reala este aceea cand ne facem partasi Trupului si Sangelui lui Hristos, cand “lucram in aceasta lume asa cum El a facut-o“. Cat despre protestanti, acestia, in frica lor de orice conotatie “magica”, tind sa “spiritualizeze” Taina atat de mult incat ajung sa nege prezenta Trupului si a Sangelui lui Hristos in afara Sfintei Impartasanii. Din nou, aici, Biserica Ortodoxa, prin practica pastrarii Sfintelor Daruri, reface adevaratul echilibru. Darurile sunt date pentru Sfanta Impartasanie, dar realitatea Sfintei Impartasanii se bazeaza pe realitatea Sfintelor Daruri. Biserica nu speculeaza asupra modului in care avem prezenta lui Hristos in Sfintele Daruri. Ea interzice folosirea lor pentru orice alt act decat acela al Sfintei Impartasanii. Ea nu dezvaluie, ca sa spunem asa, prezenta lor in afara Sfintei Impartasanii, ci crede cu tarie ca asa cum Impatasania ce va sa vina este “deja in mijlocul nostru“, asa cum Hristos S-a inaltat la cer si sta de-a dreapta Tatalui si va fi de asemenea cu noi pana la sfarsitul lumii, asa si calea de impartasire cu Hristos si Imparatia Sa, hrana nemuririi este intotdeauna prezenta in Biserica.

Aceasta conotatie teologica ne duce inapoi la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite si la “epifania” Darurilor sfintite, apogeul solemn al acesteia. Aceasta “mare iesire” s-a dezvoltat din necesitatea de a aduce (la altar) Darurile sfintite, intrucat la inceput acestea erau tinute nu pe altar ci intr-un loc special, uneori chiar in afara Bisericii. Acest “transfer” va capata, firesc, o mare solemnitate, deoarece el exprima liturgic venirea lui Hristos si sfarsitul unei zile lungi de postire, rugaciune si asteptare, venirea acelui ajutor, a acelei mangaieri si bucurii pe care am asteptat-o: “Acum Puterile ceresti impreuna cu noi nevazut slujesc, ca iata intra Imparatul slavei, Iata Jertfa tainica savarsita de dansele este inconjurata. Cu credinta si cu dragoste sa ne apropiem, ca partasi ai vietii vesnice sa ne facem. Aliluia, aliluia, aliluia”.

Sfintele Daruri sunt asezate pe altar, apoi, pregatindu-ne pentru Sfanta Impartasanie, cerem:          “… sfinteste sufletele si trupurile noastre ale tuturor, cu sfintire nestearsa; ca in cuget curat, cu fata neinfruntata, si cu inima luminata, impartasindu-ne cu aceste Dumnezeiesti si Sfinte Taine si printr-insele vii facandu-ne sa ne unim cu Insusi Hristosul Tau… Care a zis: Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu intru Mine ramane si Eu intru el;…sa ne facem Biserica a Preasfantului si inchinatului Tau Duh, izbavindu-ne de toata uneltirea diavoleasca… si sa dobandim bunatatile cele fagaduite noua, impreuna cu toti sfintii Tai…”

Urmeaza apoi Rugaciunea Domneasca, care este intotdeauna actul nostru ultim de pregatire pentru Sfanta Impartasanie, pentru ca, fiind rugaciunea lui Hristos Insusi, inseamna ca primim intelepciunea lui Hristos ca intelepciune a mintii noastre, rugaciunea Sa catre Tatal Sau ca rugaciune a noastra, voia Sa, dorinta Sa, viata Sa - ca a noastra. Iar apoi, Sfanta Impartasanie incepe in timp ce credinciosii canta imnul Sfintei Euharistii: “Gustati si vedeti ca bun este Domnul!“

In cele din urma, dupa ce am savarsit slujba, suntem invitati sa “mergem in pace“. Ultima rugaciune rezuma sensul acestei slujbe, a acestei Sfinte Impartasanii de seara, a legaturii acesteia cu nevointa noastra din timpul Postului.

“Stapane, Atottiitorule, Cel ce cu intelepciune ai zidit toata faptura si pentru nespusa Ta purtare de grija si multa bunatate a Ta, ne-ai adus pe noi intru aceste preacinstite zile, spre curatirea sufletelor si a trupurilor, spre infranarea poftelor si spre nadejdea invierii; care in patruzeci de zile ai dat in mana slujitorului Tau Moise tablele cele cu dumnezeiesti slove, da-ne si noua, Bunule, lupta cea buna sa luptam, calea postului sa o savarsim, credinta nedespartita sa o pazim, capetele nevazutilor balauri sa le sfaramam, biruitori asupra pacatului sa ne aratam si fara de osanda sa ajungem a ne inchina si sfintei Invieri.”

(fragment din cartea “Postul cel Mare“ a Pr. Alexander Schmemann, Editura Doris, Bucuresti, 1998)

“Este important faptul ca ne intoarcem acum la ideea si experienta Postului ca o calatorie duhovniceasca al carei scop este sa ne treaca dintr-o stare spirituala in alta. Asa cum spus-o deja, marea majoritate a crestinilor de astazi neglijeaza acest scop al Postului si il privesc doar ca pe o perioada in timpul careia “trebuie” sa-si implineasca obligatia religioasa – Impartasania “o data pe an” – si sa se supuna unor restrictii alimentare ce urmeaza a fi inlocuite curand cu dezlegarea de dupa Pasti. Iar cand nu numai laicatul, dar si multi preoti, in acelasi timp, au acceptat aceasta idee simplista si formalista despre Post, adevaratul duh al Postului aproape ca a disparut din viata.Reconsiderarea liturgica si duhovniceasca a Postului este una din cele mai urgente cerinte, care nu poate fi realizata decat daca se intemeiaza pe o intelegere reala a ritmului si structurii liturgice a Postului.

La inceputul Postului, ca un “debut” al acestuia, ca un “acordaj” inainte de “armonia” deplina, gasim Marele Canon de pocainta al Sfantului Andrei Criteanul. Impartit in patru parti, este citit la Vecernia cea Mare, in serile primelor patru zile ale Postului.

Canonul poate fi cel mai bine descris ca o plangere de pocainta care ne vorbeste despre proportiile si adancimea pacatului, tulburand sufletul cu jale, cainta si nadejde. Cu o maiestrie unica, Sfantul Andrei impleteste marile teme biblice – Adam si Eva, Raiul si caderea in pacat, Noe si Potopul, David, Pamantul fagaduintei si, in cele din urma, Hristos si Biserica – cu marturisirea pacatului si cu pocainta. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvaluite ca evenimente ale vietii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte indreptate spre mine si mantuirea mea, tragedia pacatului si a tradarii ca drama mea personala. Viata mea imi este prezentata ca o parte a luptei marete si atotcuprinzatoare dintre Dumnezeu si puterile intunericului care s-au razvratit impotriva Lui.

Canonul incepe in aceasta nota foarte personala: “De unde voi incepe a plange faptele vietii mele ticaloase? Ce incepere voi pune, Hristoase, tanguirii acesteia de acum?

Unul dupa altul pacatele mele sunt dezvaluite in legatura lor profunda cu drama continua a relatiei omului cu Dumnezeu; istoria caderii omului in pacat este istoria mea: “Ravnind neascultarii lui Adam, celui intai zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat de Dumnezeu si de imparatia cea veacuitoare, si de desfatare, pentru pacatele mele“.

Am pierdut toate darurile dumnezeiesti: “Intinatu-mi-am haina trupului meu si mi-am spurcat podoaba cea dupa chipul si dupa asemanarea Ta, Mantuitorule./ Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu dulcetile poftelor, si cu totul, toata mintea, tarana mi-am facut“.

Astfel, patru seri, cele doua cantari ale Canonului imi amintesc iara si iara istoria duhovniceasca a lumii, care este si istoria mea. Ma “ispiteste” cu intamplarile si faptele hotaratoare ale trecutului a caror semnificatie si putere sunt oricum vesnice, pentru ca fiecare suflet omenesc – unic si de neinlocuit – se misca, ca sa spunem asa, catre aceeasi drama, se afla fata in fata cu aceleasi dileme fundamentale, descopera aceeasi ultima realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decat simple “parabole” – asa cum multi oameni cred – si care gasesc deci acest Canon prea “istovitor”, prea incarcat cu nume si intamplari nesemnificative! De ce sa vorbim, se intreaba ei, de Cain si Abel, de David si Solomon, cand ar putea fi mult mai simplu sa spun: “Am pacatuit“? Ceea ce ei nu inteleg, totusi, este ca simplul cuvant pacat in traditia biblica si crestina are o incarcatura pe care omul “modern” este, pur si simplu, incapabil sa o cuprinda si care face ca marturisirea pacatelor sale sa fie ceva foarte diferit de adevarata pocainta crestina.

Mediul cultural in care traim si care modeleaza conceptia noastra asupra lumii, exclude in fapt notiunea de pacat. Caci daca pacatul este intai de toate caderea omului de la o foarte mare inaltime spirituala, respingerea de catre om a “chemarii sale inalte“, ce pot insemna toate acestea inauntrul unei culturi care ignora si neaga aceasta “mare inaltime” si aceasta “chemare” si care defineste omul nu ca pe cel “de deasupra” ci ca pe cel de “dedesubt” – o cultura care, chiar si atunci cand nu il neaga fatis pe Dumnezeu este, in realitate, materialista pana in cele mai adanci structuri ale sale, care se gandeste la viata omului numai in termenii bunurilor materiale si ignora vocatia sa transcendentala? Aici, pacatul este gandit, intai de toate, ca o “slabiciune” fireasca, datorata de obicei unei “neadaptari” care are la randul ei radacini sociale si care, prin urmare, poate fi eliminata printr-o mai buna organizare sociala si economica. Din acest motiv, chiar si atunci cand isi marturiseste pacatele, omul “modern” nu mai face pocainta; fiind sigur de justetea felului in care intelege religia, el ori insiruie formalincalcari formale ale unor reguli formale, ori impartaseste “problemele” sale cu duhovnicul – asteptand de la religie un tratament terapeutic care il va face din nou fericit si “in randuiala”.

In niciun caz nu putem vorbi aici despre pocainta ca despre cutremurarea omului care, vazand in sine “imaginea slavei celei de negrait“, realizeaza ca a pangarit-o, a tradat-o si a alungat-o din viata sa; pocainta, ca parere de rau, vine din adancimea cea mai profunda a constiintei omenesti; ca dorinta de reintoarcere, ca incredintare in iubirea si milostivirea lui Dumnezeu.Din acest motiv, nu este indeajuns sa spui “Am pacatuit“. Aceasta marturisire capata sens si devine lucratoare numai daca pacatul este inteles si trait in toata adancimea si tristetea sa.

Rolul si scopul Canonului cel Mare este sa ne descopere pacatul si, astfel, sa ne conduca spre pocainta; sa descopere pacatul nu prin definitii si insiruiri ale faptelor noastre ci printr-o adanca meditatie asupra maretei istorii biblice, care este, cu adevarat, o istorie a pacatului, a pocaintei si a iertarii. Aceasta meditatie ne duce intr-o cultura duhovniceasca diferita, ne ispiteste cu o viziune total diferita asupra omului, asupra vietii sale, asupra telurilor si motivatiilor sale. Ea reface in noi spatiul spiritual fundamental in cadrul caruia pocainta devine din nou posibila. Cand auzim de exemplu: “Nu m-am asemanat, Iisuse, dreptatii lui Abel. Daruri primite nu ti-am adus tie nici odinioara, nici fapte dumnezeiesti, nici jertfa curata, nici viata fara prihana“, intelegem ca istoria primei jertfe (cea a lui Cain si Abel – n.tr.), atat de lapidar amintita in Biblie, ne descopera ceva esential despre propria noastra viata, despre insasi fiinta umana. Intelegem ca, inainte de toate, pacatul este respingerea vietii ca ofranda sau jertfa adusa lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, pacatul este respingerea sensului divin al vietii, deci acel pacat este, la originile sale, deviatia iubirii noastre de la telul sau final. Aceasta este descoperirea care face posibila marturisirea a ceva ce este atat de profund indepartat de experienta “moderna” a vietii si care acum devine atat de adevarat din punct de vedere “existential“: “Ziditorule, facandu-ma lut viu, ai pus intru mine trup si oase, si suflare de viata! Ci, o, Facatorul meu, Mantuitorule si Judecatorule, primeste-ma pe mine, cel ce ma pocaiesc“.

Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoasterea Sfintei Scripturi si priceperea de a patrunde intelesurile Canonului. Daca astazi atat de multi oameni il considera plicticos si fara sens, aceasta e din cauza credintei lor, care nu se mai hraneste din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Parintii Bisericii, erau izvorul credintei. Trebuie sa invatam din nou cum sa intram intr-o lume ca aceea descoperita de Biblie si cum sa traim in ea; si nu exista o cale mai buna catre aceasta lume decat Liturghia Bisericii, care nu reprezinta numai transmiterea unor invataturi biblice, ci tocmai descoperirea felului biblic de viata.

Calatoria Postului incepe astfel cu o reintoarcere la “punctul de plecare” – lumea Creatiei, Caderii si Rascumpararii, o lume in care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu si reflecta slava Sa, in care toate intamplarile sunt indreptate spre Dumnezeu, in care omul gaseste adevarata dimensiune a vietii sale si, avand temelia in aceasta, face pocainta“.

(fragment din cartea “Postul cel Mare“ a pr. Alexander Schmemann, Editura Doris, Bucuresti, 1998)